Tango vs Dans Sportiv

De mica vazusem concursurile de dans sportiv de la nemtzi, cu rochii sclipitoare si muzica ritmata… sectiunea latino, sectiunea standard, etc. si foarte tarziu am descoperit dansul sportiv in Bucuresti, vroiam sa merg la cursuri, dar nu stiam unde. La ziua unui prieten, intr-un an in februarie, cred 2003, a venit un cuplu care facuse clar ore de dans, i-am intrebat unde era scoala, si urmatoarea saptamana am inceput lectiile.

La inceput mi-a placut mult, consumam energie, ma simteam fizic si psihic foarte bine, dar apoi, dupa un an, mi-am dat seama ca nu era suficient, ca nu era ce cautam eu, pentru ca nu avea nici o aplicatie… inafara de salsa si merengue, care erau predate pe langa standard si latino, nimic nu se putea dansa in societate! Nici macar la o nunta, nu mai vorbesc ca nu te puteai da in spectacol in discoteci, ca ajungeai de rasul curcilor!!! Asa ca totul ramanea inchis in sala unde luai lectii. Dar era fun. Nu mai vorbesc de faptul ca totul era coregrafie, nimic condus, nimic de improvizatie, nu puteai iesi din tipare, nu aveai libertate… Putin mai mult frustrant, insa am invatzat sa-mi cunosc corpul, sa lucrez cu corpul meu, sa transmit o informatie de la creier, la musculatura. La inceput aveam picioare de barza, si ma simteam super ridicola, dar dupa luni de zile am facut progrese. Una peste alta mi s-a parut de bun simtz sa stii sa deosebesti un gen de muzica de altul, si sa stii sa faci diferentza intre un dans si altul, mi se pareau lucruri care trebuiau sa faca parte din cultura generala a fiecaruia… sau poate sunt io de moda veche. Un alt lucru care m-a enervat in timp, abordarea de predare a profesorilor era putin descurajanta: pe langa ce spuneau pentru toata lumea la ora, mai ziceau anumitor elevi ce si cum sa faca, la ureche, de parca era un secret… in fine… mi s-a parut discriminare… la urma urmei, toti plateam acelash tarif! Nu era chestie de bani, ci chestie de fair-play mai mult.

La un moment dat in vara anului 2004 (cred, nu mai stiu exact anul) au tras colegii de la dans sportiv sa merg la un seminar de tango argentinian sustinut de Gabriel si Allison. Nici n-am vrut sa aud. Mi-au zis ca e altceva, ca nu e acelas lucru ce stiam eu de tango… nimic; nici sa nu aud! Nu m-am dus. Nu ma interesa tango, de oricare ar fi fost el. Punct.

A urmat o separare a profesorilor, metoda de predare s-a schimbat, si nimic nu mai avea continuitate, noua profesoara la fiecare ora preda altceva, nu mai stia ce predase cu o ora in urma, era totul haotic, nu mi-a placut ca nu-si facea lectii de acasa… am decis sa ma retrag. Am gasit o scoala de dans sportiv prin apropierea casei, doar ca sa nu intrerup “antrenamentul”, dar duceam dorul primilor profesori; era altfel.

Acolo am aflat de cursurile de tango argentinian de la Cina, si instructorul ne-a recomandat sa mergem cu totii, ca merge si el, si o sa fie fain, etc. etc. Cand am auzit de tango m-am stambat foarte acru. Facusem tango la dans sportiv, si nu-mi placuse deloc. Dintre toate dansurile de acolo era singurul pe care il detestam! Nu auzeam decat cuvantul “tango”, al doilea cuvant “argentinian” nu mai ajungea la mine, asa ca nu le puteam separa, nu puteam face diferenta.

Dupa ce am descoperit tango argentinian la Cina, nu am mai fost captata de dansul sportiv. Gasisem in final ce cautasem: puteam sa dansez, exista o societate care dansa acest dans, era deja o deschidere, nu mai trebuia sa stai in sala, si sa faci coregrafii. Era altceva.

Mult dupa ce am inceput tango mi-am dat seama cat de limitativ era dansul sportiv. Discutiile cu oamenii cu care vorbeam tot timpul despre o multime de lucruri, discutii interminabile care plecau de la tango si se intorceau la tango, mi-au confirmat ceea ce simtisem, lucruri pe care le intuiam dar nu le pusesem niciodata in cuvinte si nu le constientizasem. Dansul sportiv e fad, monoton, si cum spunea un prieten, muzica, desi erau hituri internationale, era “remixata” astfel incat sa aibe timpi egali, sa se poata face coregrafii numarate in timpi de 1-2-3-4-5-6-7-8, fara sa dea batai de cap dansatorilor. Muzica e adaptata “dansului” coregrafiei mai bine zis, nu e pretextul pentru dans. Tango argentinian fara muzica nu exista; muzica este variata, are variatii de ritm; in dans sportiv ai o coregrafie, in tango argentinian nu exista decat improvizatie, si interpretarea muzicii. In dans sportiv ai un zambet imbecil pe fatza, in tango argentinian... poti exprima ce simti… Ah, in dans sportiv ai tot felul de pozitii ciudate: ba pentru vals cu bazinul inainte, ba pentru tango de dans sportiv cu soldul lipit de partener; in tango argentinian o singura pozitie. Daca ai prins-o pe aia, apoi face orice. Ah, in dans sportiv trebuie sa fii atent sa nu iesi din coregrafie, in tango argentinian trebuie sa fii atent la partener… si ce vreti sa faceti impreuna… In dans sportiv trebuie sa te dai in spectacol sa faci show, ca doar despre ce Doamne iarta-ma vorbim? In tango argentinian trebuie sa fii tu, sa fii natural… In dansul sportiv in general alergi, depui energie, fortza, viteza, esti un mare atlet!... in tango mai ai si momente de liniste, de pauza, nu alergi ca la maraton si nici nu te apuci sa tragic de partener… si se mai pot insira multe altele, dar cred ca e suficient… Nu ma pot lauda ca stiu prea multe nici despre una nici despre alta, dar asa pare…, si asa ziceau si altii… . Poate gresesc! :D

Cert e ca odata ce am dansat tango argentinian, nu ma mai poti intoarce la dans sportiv… ever!